Orientare de Miguel de Unamuno

Orientare? Porumbelul
la ceruri se inalta
cand vrea fagasul sa-si urmeze,
cu privirea-i orizontul il scurteaza
si de-odata, drept si neclintit
ca o sageata-n zbor el se lanseaza.

Orientare? Gaina
cu aripile-i nemiscate,
calca pamantul
in curtea unde s-a nascut.

Putin sau chiar deloc isi misca piciorul,
cand ciuguleste bobul ce jos a cazut.
Pe stinghie, o cuprinde somnul
si asa, fara glorie si osteneala
se naste, creste, face pui si moare.

Orientare? Din ceruri
se iveste clar, orientul;
si intre spini si maracini
divina sa lumina iata cum se pierde.

De vrem chipul sa-l orientam
spre Soarele ce sufletul ne-aprinde,
al nostru zbor sa-l inaltam
din ochi grauntele sa-l pierdem
in timp ce in lumina inveliti
sa cautam doar orientul.

Si cand de colo-sus, din cer,
precum un bob usor
se vede-al nostru ungher,
in vasta rotunjime ce pluteste-n
insusi cerul ce-o sustine si-i este cingatoare,
acolo vom intrezari in flacari leaganul
din al sufletului nostru Soare.